Două vise, două semne,
Simple semne de-ntrebare.
Două gânduri, crunte gânduri
Aruncate-n disperare.
Două lacrimi, reci cristale
Din a pleoapelor sepale.
Două orizonturi largi,
De care nu poți să tragi.
Două picături de apă,
Într-un vas lipsit de fund.
Două gesturi, inofensive
Ce cu ele mă scufund.
Două clipe, scurte clipe,
În care se întâlnesc,
Două inimi, scump dorite,
Ce apoi se dezlipesc...
Din atâtea câte-s două,
Una singur-a rămas
Și-ar dori probabil să țipe,
Însă nu mai are glas.
"Respectul și recunoștința față de un om nu este dată de aplauzele primite în timpul vieții, ci de lacrimile vărsate după ce s-a stins." HFD
joi, 29 mai 2014
miercuri, 16 aprilie 2014
Sărăcie
Săraci, mi-s ochii de lumină,
Săraca inimă, suspină,
Sărac, mi-e zâmbetul pe față,
Săracul gând, ce mă îngheață...
Și-n sărăcia absolută,
Cu amintiri, firav umplută,
Constat că avuția vine,
Să simt bogați, pe lângă mine.
Un ecou al altui rol,
Ce continui să-l cobor,
În sufletu-mi, adânc, presat,
Iar de mine, am uitat...
Săraca inimă, suspină,
Sărac, mi-e zâmbetul pe față,
Săracul gând, ce mă îngheață...
Și-n sărăcia absolută,
Cu amintiri, firav umplută,
Constat că avuția vine,
Să simt bogați, pe lângă mine.
Un ecou al altui rol,
Ce continui să-l cobor,
În sufletu-mi, adânc, presat,
Iar de mine, am uitat...
marți, 8 aprilie 2014
Dirijor
Fiind în centrul unui cor,
Devii un simplu dirijor
Și aievea, tu socoți,
Că-i poți controla pe toți.
Ai impresia că știi,
Din greșeli, cu greu revii,
Constatând, cu disperare,
Că n-ai voci, asemănătoare...
Însă, țelul tău devine,
Să scoți ce-i mai bun din mine,
Să-mi oferi un instrument
Și să-mi crești, al meu talent.
Apoi, misiunea îi revine,
Ucenicului de sine,
Să cânte o viață-ntreagă,
Lumea, să-i devină dragă...
Devii un simplu dirijor
Și aievea, tu socoți,
Că-i poți controla pe toți.
Ai impresia că știi,
Din greșeli, cu greu revii,
Constatând, cu disperare,
Că n-ai voci, asemănătoare...
Însă, țelul tău devine,
Să scoți ce-i mai bun din mine,
Să-mi oferi un instrument
Și să-mi crești, al meu talent.
Apoi, misiunea îi revine,
Ucenicului de sine,
Să cânte o viață-ntreagă,
Lumea, să-i devină dragă...
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
Nu reușesc...
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg
Și nu găsesc vreo rezolvare,
De ce ne-mpartem cu toții ca întreg,
Iar ce e după virgulă întotdeauna moare.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
De ce adesea ne pierdem în semne,
Căci mulțimea din care mă culeg,
Doar plus și minus le are eterne.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
Cum rezultatele problemelor noastre,
Din mii de soluții se tot aleg
Și-ntotdeauna sunt cele mai nefaste.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
Poate nu voi pricepe niciodată,
De ce sunt singura variabilă "bleg",
Ce face ecuația nedeterminată.
Și nu găsesc vreo rezolvare,
De ce ne-mpartem cu toții ca întreg,
Iar ce e după virgulă întotdeauna moare.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
De ce adesea ne pierdem în semne,
Căci mulțimea din care mă culeg,
Doar plus și minus le are eterne.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
Cum rezultatele problemelor noastre,
Din mii de soluții se tot aleg
Și-ntotdeauna sunt cele mai nefaste.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
Poate nu voi pricepe niciodată,
De ce sunt singura variabilă "bleg",
Ce face ecuația nedeterminată.
duminică, 24 noiembrie 2013
Singur
Ești singur, de-a dreptul inuman,
Într-o societate, plin de neputință,
Căci adevărul din ochii de mangan,
Te strivește, cerându-ți pocăință...
Și ziduri goale-n jurul tău vor naște,
De-atâți zidari zidite pentru tine,
Dar nimeni dintre ei n-ar recunoaște,
Că tocmai de la ei, problema vine...
Încerci necontenit să escaladezi,
Pereții ce tocmai au început,
S-ascundă ce nu trebuie să vezi,
Omenirea cum a decăzut.
Iar mintea ta mereu bolnavă,
Încuiată de animalica dorință,
Se transformă încet într-o epavă,
Fără velă, scufundată la cerință.
Într-o societate, plin de neputință,
Căci adevărul din ochii de mangan,
Te strivește, cerându-ți pocăință...
Și ziduri goale-n jurul tău vor naște,
De-atâți zidari zidite pentru tine,
Dar nimeni dintre ei n-ar recunoaște,
Că tocmai de la ei, problema vine...
Încerci necontenit să escaladezi,
Pereții ce tocmai au început,
S-ascundă ce nu trebuie să vezi,
Omenirea cum a decăzut.
Iar mintea ta mereu bolnavă,
Încuiată de animalica dorință,
Se transformă încet într-o epavă,
Fără velă, scufundată la cerință.
joi, 14 noiembrie 2013
Părinții
Ai fost un nimeni, până atunci
Când te-ai început a naște printre prunci,
Și primul tău țipăt de nemulțumire,
Pentru ei, a fost o fericire.
Apoi zile, ani, în șir
Necontenit și nemilos turnir,
Le-au măcinat tâmplele bătrâne,
Și s-au făcut sclavi, iar pe tine stăpâne.
Ți-au îndeplinit orice dorință,
Deși părea cu neputință,
Iar bucuria lor cea mai mare,
Era ca tu, să nu trăiești cu resemnare.
Ipocrizia unei vieți,
Puteți s-o luați așa cum vreți,
Devine atunci când voi plecați,
Și dureros, când îi uitați.
În final, să fie scrum,
Miros de lumânări, se simt și-acum,
Nu le poți oferi, decât cutii de lemn,
Regretul sincer, și un ultim semn.
Când te-ai început a naște printre prunci,
Și primul tău țipăt de nemulțumire,
Pentru ei, a fost o fericire.
Apoi zile, ani, în șir
Necontenit și nemilos turnir,
Le-au măcinat tâmplele bătrâne,
Și s-au făcut sclavi, iar pe tine stăpâne.
Ți-au îndeplinit orice dorință,
Deși părea cu neputință,
Iar bucuria lor cea mai mare,
Era ca tu, să nu trăiești cu resemnare.
Ipocrizia unei vieți,
Puteți s-o luați așa cum vreți,
Devine atunci când voi plecați,
Și dureros, când îi uitați.
În final, să fie scrum,
Miros de lumânări, se simt și-acum,
Nu le poți oferi, decât cutii de lemn,
Regretul sincer, și un ultim semn.
duminică, 10 noiembrie 2013
E frig...
E frig afară, începând de azi,
În sobă te apuci să arzi,
Amintiri de ieri, frumos împachetate,
Jăratec se transformă pentru eternitate.
Mâine, frigul de se va menține,
O să cauți amintiri poate și la mine,
Iar eu, cu-n semn de duioșie,
Am să-mi privesc cenușa, datorată ție.
În zilele probabil, ce vor urma,
Frigul, cu siguranță, nu va înceta,
Să fie motivul sfârșitului nostru,
Decadem cu toți, slujind același monstru.
Însă inevitabil va veni și acea zi,
În care, frigul peste noi va izbăvi,
Și-o să ne punem cu toți, aceeași întrebare:
Căldura din suflet nu e singura scăpare?
În sobă te apuci să arzi,
Amintiri de ieri, frumos împachetate,
Jăratec se transformă pentru eternitate.
Mâine, frigul de se va menține,
O să cauți amintiri poate și la mine,
Iar eu, cu-n semn de duioșie,
Am să-mi privesc cenușa, datorată ție.
În zilele probabil, ce vor urma,
Frigul, cu siguranță, nu va înceta,
Să fie motivul sfârșitului nostru,
Decadem cu toți, slujind același monstru.
Însă inevitabil va veni și acea zi,
În care, frigul peste noi va izbăvi,
Și-o să ne punem cu toți, aceeași întrebare:
Căldura din suflet nu e singura scăpare?
marți, 29 octombrie 2013
Băncile
În întuneric, singur, morbid,
Pe aceeași bancă, de hârtie,
Își așează trupul ostenit,
Un tânăr, ce se chinuie să-nvie.
Pe-o altă bancă din același parc,
Sătulă de-atâta trădare,
O tânără, cu-n zâmbet larg,
Cheamă moartea cu nepăsare.
Ignoranți, cei doi privesc
La bănci, plini de mâhnire,
Că dânsele nu reușesc,
Să ducă cererile la îndeplinire.
Și fără a mai gândi, apoi,
Se ridică cu dizgrație,
Și-n loc să se vadă amândoi,
Trăiesc c-o reclamație.
Pe aceeași bancă, de hârtie,
Își așează trupul ostenit,
Un tânăr, ce se chinuie să-nvie.
Pe-o altă bancă din același parc,
Sătulă de-atâta trădare,
O tânără, cu-n zâmbet larg,
Cheamă moartea cu nepăsare.
Ignoranți, cei doi privesc
La bănci, plini de mâhnire,
Că dânsele nu reușesc,
Să ducă cererile la îndeplinire.
Și fără a mai gândi, apoi,
Se ridică cu dizgrație,
Și-n loc să se vadă amândoi,
Trăiesc c-o reclamație.
joi, 24 octombrie 2013
Inima
Peșteră, pe-ai cărei pereți,
Răciți de-atâta vreme,
Stau amintirile unei vieți
Și sufletul ce geme.
Ea, iluzoriu acuma bate,
Încercând chemarea,
Jungla de beton din spate,
Întunecăndu-i zarea.
Și chiar de cineva ar fi,
La îngusta-i intrare,
Cu siguranță n-ar zari,
Lumina pâlpâitoare.
Iar dacă s-ar încumeta,
În peșteră să intre,
O viață n-ar mai regreta,
Decizia să o schimbe.
Răciți de-atâta vreme,
Stau amintirile unei vieți
Și sufletul ce geme.
Ea, iluzoriu acuma bate,
Încercând chemarea,
Jungla de beton din spate,
Întunecăndu-i zarea.
Și chiar de cineva ar fi,
La îngusta-i intrare,
Cu siguranță n-ar zari,
Lumina pâlpâitoare.
Iar dacă s-ar încumeta,
În peșteră să intre,
O viață n-ar mai regreta,
Decizia să o schimbe.
miercuri, 23 octombrie 2013
Resemnare
Mă doare, dar nu simt nimic,
Aș vrea să cad, și-apoi să mă ridic,
De propiul trecut, să mă-mpiedic,
Să plâng ca alții, devenind isteric...
Dar constat, acum, cu neputință,
Că nu pot fi comun, nici în suferință,
Sunt sortit pe dinăuntru să trăiesc,
Cu ce simt, cu ce doar eu gândesc.
Iar lumii nu-i pot oferi nimica bun,
Cerință, la care și-acuma mă supun,
Și-ncerc , să par, doar o ezitare,
A omului ce s-a născut să facă, și degeaba moare.
Aș vrea să cad, și-apoi să mă ridic,
De propiul trecut, să mă-mpiedic,
Să plâng ca alții, devenind isteric...
Dar constat, acum, cu neputință,
Că nu pot fi comun, nici în suferință,
Sunt sortit pe dinăuntru să trăiesc,
Cu ce simt, cu ce doar eu gândesc.
Iar lumii nu-i pot oferi nimica bun,
Cerință, la care și-acuma mă supun,
Și-ncerc , să par, doar o ezitare,
A omului ce s-a născut să facă, și degeaba moare.
miercuri, 16 octombrie 2013
Două lacrimi
Singure, din lumi opuse
Două lacrimi, încă nescurse,
Așteaptă cu disperare,
Să plece în căutare.
Suferința le hrănesc
Sau un râset nebunesc,
Se dezvoltă din durere
Sau a ochilor plăcere.
De îndată ce-au plecat,
Pe obrazul cel uscat,
Lasă-un semn de umezeală,
Fără ca nimic să ceară.
Bucuroase se-ntâlnesc,
La bărbie se-alipesc
Și ca gest de împlinire,
Cad și mor pentru iubire.
Două lacrimi, încă nescurse,
Așteaptă cu disperare,
Să plece în căutare.
Suferința le hrănesc
Sau un râset nebunesc,
Se dezvoltă din durere
Sau a ochilor plăcere.
De îndată ce-au plecat,
Pe obrazul cel uscat,
Lasă-un semn de umezeală,
Fără ca nimic să ceară.
Bucuroase se-ntâlnesc,
La bărbie se-alipesc
Și ca gest de împlinire,
Cad și mor pentru iubire.
vineri, 11 octombrie 2013
Morți printre vii
Hilar, înfricoșător, patetic
Probabil, cel mai puțin estetic,
A compara două lumi, care
Una abia se naște, cealaltă moare.
Tocmai ce urmează-i comic,
Și-ncerc să par puțin ironic,
Aceștia de se cred în viață,
Nu se salută nici de dimineață.
În schimb aceia din sicrie,
Pomeniți, la Sfânta Liturghie,
Nici cea mai mică invidie n-au,
Căci prin țărână, cu unghiile săpau.
Revin, la cei cu plina libertate,
Ei, strâng averi într-o eternitate,
Uitând, să dea un zâmbet celor din jur,
Cunoașteți rima, dar i-am găsit cusur...
Acuma toți cei care stau pe spate,
Râd în hohote, dar nu pot da din coate,
Și-ar dori probabil într-un amuzament,
Să vadă prostia, evident.
Eu rămăn, doar simplu să trăiesc,
Morții printre vii și-acuma dăinuiesc,
Căci mulțumirea omului incult,
Începe și se termină cu "am avut".
Probabil, cel mai puțin estetic,
A compara două lumi, care
Una abia se naște, cealaltă moare.
Tocmai ce urmează-i comic,
Și-ncerc să par puțin ironic,
Aceștia de se cred în viață,
Nu se salută nici de dimineață.
În schimb aceia din sicrie,
Pomeniți, la Sfânta Liturghie,
Nici cea mai mică invidie n-au,
Căci prin țărână, cu unghiile săpau.
Revin, la cei cu plina libertate,
Ei, strâng averi într-o eternitate,
Uitând, să dea un zâmbet celor din jur,
Cunoașteți rima, dar i-am găsit cusur...
Acuma toți cei care stau pe spate,
Râd în hohote, dar nu pot da din coate,
Și-ar dori probabil într-un amuzament,
Să vadă prostia, evident.
Eu rămăn, doar simplu să trăiesc,
Morții printre vii și-acuma dăinuiesc,
Căci mulțumirea omului incult,
Începe și se termină cu "am avut".
vineri, 4 octombrie 2013
E soare doar pe strada mea
E soare doar pe strada mea,
Atât este de-ajuns a spune,
Și înnebunește necontenit lumea,
Scăldându-și frustrările nebune.
E soare doar pe strada mea,
De-aș gândi asta cu putere,
Aș putea petrece toată viața,
Într-o societate plină de lichele.
E soare doar pe strada mea,
Mi-a rămas doar pura simțire,
Mă gândesc că nici orbii nu-l pot vedea
Și-și trăiesc viața într-o iubire.
Atât este de-ajuns a spune,
Și înnebunește necontenit lumea,
Scăldându-și frustrările nebune.
E soare doar pe strada mea,
De-aș gândi asta cu putere,
Aș putea petrece toată viața,
Într-o societate plină de lichele.
E soare doar pe strada mea,
Mi-a rămas doar pura simțire,
Mă gândesc că nici orbii nu-l pot vedea
Și-și trăiesc viața într-o iubire.
joi, 12 septembrie 2013
Firul de păr
Neatins de-atâta vreme,
Firul amorțit nu geme
Și pe perna ta se-așterne,
Ascultând șoapte eterne.
Numai suflul îl împinge,
De pernă se tot atinge
Și de-atâta plictiseală,
Te privește cu sfială.
Cu fata ce l-a lăsat,
Îndoindu-se supus,
Vocea-ntregului apus
A ascultat.
Zile-n șir el tot așteaptă,
Mâinile ce altădată,
Îl mângâia neîncetat,
Îns-acuma e trădat.
Ar vrea doar să se rupă,
Însă umblă ca o nălucă,
Fiindcă până și firul știe,
Două mâini trebuie să fie,
Viața să i-o fi curmat.
luni, 27 mai 2013
Catedrala Neamului
Între zidurile de aur, pline de oase
Stau şi se roagă aceeaşi oameni cari
Speră la înălţare, uitând că-s doar zidari.
Casa lui Dumnezeu, pe pământ să o numească,
Cu fala şi speranţa că a lor cheltuială,
Îl va face pe Cel de Sus să cadă la-nvoială.
Nu este că şi credinţa cu banii s-a corupt,
Nici macăr că Lumina de la Patriarhie,
Arde ne-ncetat din banii de robie,
Ci faptul că omul continuă a se ruga orbeşte,
Şi spre mântuinţă, pe Dumnezeu plăteşte.
sâmbătă, 6 octombrie 2012
Dor
E cald, și totuși, este rece
Te-ntrebi oare ce se petrece?
E soare, și totuși, este întuneric
Nu este un moment prielnic.
Oare, ce este mai bine?
Să ai pe cineva lângă tine?
Să poți dormi îngândurată,
Te-ntrebi oare ce se petrece?
E soare, și totuși, este întuneric
Nu este un moment prielnic.
Oare, ce este mai bine?
Să ai pe cineva lângă tine?
Să poți dormi îngândurată,
Că zi de zi ești așteptată?
Nu e de-ajuns, doar un moment !
Să vezi, lucrul cel mai concret
Nu e de-ajuns, doar o secundă!
S-auzi inima ce te-asculta...
Însa, suficient se pare,
Este să privești în depărtare,
Să-l vezi, să-ți pară o mirare,
Până-n clipa când dispare.
Apoi, doar visul să-ți așterne,
Perle de lacrimi, pe sub perne,
Și chiar, de ai să fii mai întristată,
Să-l iubești, mai mult ca altădată.
Nu e de-ajuns, doar un moment !
Să vezi, lucrul cel mai concret
Nu e de-ajuns, doar o secundă!
S-auzi inima ce te-asculta...
Însa, suficient se pare,
Este să privești în depărtare,
Să-l vezi, să-ți pară o mirare,
Până-n clipa când dispare.
Apoi, doar visul să-ți așterne,
Perle de lacrimi, pe sub perne,
Și chiar, de ai să fii mai întristată,
Să-l iubești, mai mult ca altădată.
Un ieftin actor
Distrus și fără vlagă-n tine
Nu încetezi totuși a scrie,
Sunt mulți cărora nu le convine
Să-ți pui gândurile pe hartie.
Și-ar da și viața să te știe,
Sărac, cinstit și fără grai,
Sclav tu să fii, la dânșii, în domnie
Să le zâmbești, fiindcă nimica n-ai.
Iar cei din jur sa te privească,
Ca pe-un nimic, exact ca în trecut
Și-o veselie cruntă să sporească,
Probabil te-ar durea, dac-ar fi tacut.
Devii din trist, un simplu om ironic,
Mai mult de-atat sigur n-ai să poti,
Dar pentru dânșii rămâi la fel de comic,
Fiind o trasură, trasă de cai, pe roți.
Acum, că ești mai slabit și suferi
De parcă ar conta că esti bolnav,
Tot pe ei, continui tu să-i superi,
Iar tu zâmbești, zicându-le "Nu-i grav".
Și-ti joci, la fel de just, același rol
Sperând ca cineva, în sfârșit, să te-nțeleagă
Dar publicul, ca-ntotdeauna pleacă domol
Iar tu rămâi, un ieftin actor, o viață-ntreagă.
Nu încetezi totuși a scrie,
Sunt mulți cărora nu le convine
Să-ți pui gândurile pe hartie.
Și-ar da și viața să te știe,
Sărac, cinstit și fără grai,
Sclav tu să fii, la dânșii, în domnie
Să le zâmbești, fiindcă nimica n-ai.
Iar cei din jur sa te privească,
Ca pe-un nimic, exact ca în trecut
Și-o veselie cruntă să sporească,
Probabil te-ar durea, dac-ar fi tacut.
Devii din trist, un simplu om ironic,
Mai mult de-atat sigur n-ai să poti,
Dar pentru dânșii rămâi la fel de comic,
Fiind o trasură, trasă de cai, pe roți.
Acum, că ești mai slabit și suferi
De parcă ar conta că esti bolnav,
Tot pe ei, continui tu să-i superi,
Iar tu zâmbești, zicându-le "Nu-i grav".
Și-ti joci, la fel de just, același rol
Sperând ca cineva, în sfârșit, să te-nțeleagă
Dar publicul, ca-ntotdeauna pleacă domol
Iar tu rămâi, un ieftin actor, o viață-ntreagă.
marți, 18 septembrie 2012
Puf, uşor
Puf, în inimă, te-am dus,
Şi în pernă, eu te-am pus,
Cu-n surâs, te-am mângâiat,
Faţa-n perna-m aşezat.
Adormii, uitaşi de tine,
Perna-i moale, dar nu-i bine,
Sufletul presat, în mine,
Nu ţipă, că se abţine.
Tu stai, în mormanele, de puf,
Nu ştiu de ce te-oi fi ascuns,
Nici prin somn nu dau de tine,
Perna-i aspră, nu-mi convine.
Ploaia, bate-n geam, n-ar sta,
Inima tresare şi ea,
Perna-i dură, pentru mine,
O lovesc, să dau de tine.
Stropii curg, terasa-i udă,
Inima, devine surdă,
Lacrimi se preling încet,
Câte două, în duet,
Ca să plang-acum amarul,
Şi să-nfingă-n ea pumnalul.
Puf udat, şi fără viaţă,
E târziu, prea dimineaţă,
Nu mai zbori, ca eşti strivită,
Udă-n pufuri, îmbâcsită,
Ce n-aş da, să fii uscată,
Şi în inimă, reaşezată...
Şi în pernă, eu te-am pus,
Cu-n surâs, te-am mângâiat,
Faţa-n perna-m aşezat.
Adormii, uitaşi de tine,
Perna-i moale, dar nu-i bine,
Sufletul presat, în mine,
Nu ţipă, că se abţine.
Tu stai, în mormanele, de puf,
Nu ştiu de ce te-oi fi ascuns,
Nici prin somn nu dau de tine,
Perna-i aspră, nu-mi convine.
Ploaia, bate-n geam, n-ar sta,
Inima tresare şi ea,
Perna-i dură, pentru mine,
O lovesc, să dau de tine.
Stropii curg, terasa-i udă,
Inima, devine surdă,
Lacrimi se preling încet,
Câte două, în duet,
Ca să plang-acum amarul,
Şi să-nfingă-n ea pumnalul.
Puf udat, şi fără viaţă,
E târziu, prea dimineaţă,
Nu mai zbori, ca eşti strivită,
Udă-n pufuri, îmbâcsită,
Ce n-aş da, să fii uscată,
Şi în inimă, reaşezată...
Chiar sunt un idiot
Eu sunt, chiar sunt un idiot
Asta, toată lumea trebuie să ştie
De schimbat, chiar şi-acuma pot
Dar nu vreau să ucid, singura idioţie.
Eu sunt, chiar sunt un idiot
Şi-o lacrimă de-ar curge, chiar de nu-s femeie
S-ar prelinge pe obrazul tot
Şi la marginea gurii s-ar opri să steie.
Eu sunt, chiar sunt un idiot
Şi de-aş pieri, nimeni nu ar plange,
Multimea ar aplauda în ropot,
Uitându-se la cadavrul plin de sânge.
Eu sunt, chiar sunt un idiot
Pe multă lume, doar cu asta sperii
Dar şi acuma, aievea, eu socot,
Că-s idiotul unei mari mizerii.
Asta, toată lumea trebuie să ştie
De schimbat, chiar şi-acuma pot
Dar nu vreau să ucid, singura idioţie.
Eu sunt, chiar sunt un idiot
Şi-o lacrimă de-ar curge, chiar de nu-s femeie
S-ar prelinge pe obrazul tot
Şi la marginea gurii s-ar opri să steie.
Eu sunt, chiar sunt un idiot
Şi de-aş pieri, nimeni nu ar plange,
Multimea ar aplauda în ropot,
Uitându-se la cadavrul plin de sânge.
Eu sunt, chiar sunt un idiot
Pe multă lume, doar cu asta sperii
Dar şi acuma, aievea, eu socot,
Că-s idiotul unei mari mizerii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)