Părinții

Ai fost un nimeni, până atunci
Când te-ai început a naște printre prunci,
Și primul tău țipăt de nemulțumire,
Pentru ei, a fost o fericire.

Apoi zile, ani, în șir
Necontenit și nemilos turnir,
Le-au măcinat tâmplele bătrâne,
Și s-au făcut sclavi, iar pe tine stăpâne.

Ți-au îndeplinit orice dorință,
Deși părea cu neputință,
Iar bucuria lor cea mai mare,
Era ca tu, să nu trăiești cu resemnare.

Ipocrizia unei vieți,
Puteți s-o luați așa cum vreți,
Devine atunci când voi plecați,
Și dureros, când îi uitați.

În final, să fie scrum,
Miros de lumânări, se simt și-acum,
Nu le poți oferi, decât cutii de lemn,
Regretul sincer, și un ultim semn.