Ești singur, de-a dreptul inuman,
Într-o societate, plin de neputință,
Căci adevărul din ochii de mangan,
Te strivește, cerându-ți pocăință...
Și ziduri goale-n jurul tău vor naște,
De-atâți zidari zidite pentru tine,
Dar nimeni dintre ei n-ar recunoaște,
Că tocmai de la ei, problema vine...
Încerci necontenit să escaladezi,
Pereții ce tocmai au început,
S-ascundă ce nu trebuie să vezi,
Omenirea cum a decăzut.
Iar mintea ta mereu bolnavă,
Încuiată de animalica dorință,
Se transformă încet într-o epavă,
Fără velă, scufundată la cerință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu