Mă doare, dar nu simt nimic,
Aș vrea să cad, și-apoi să mă ridic,
De propiul trecut, să mă-mpiedic,
Să plâng ca alții, devenind isteric...
Dar constat, acum, cu neputință,
Că nu pot fi comun, nici în suferință,
Sunt sortit pe dinăuntru să trăiesc,
Cu ce simt, cu ce doar eu gândesc.
Iar lumii nu-i pot oferi nimica bun,
Cerință, la care și-acuma mă supun,
Și-ncerc , să par, doar o ezitare,
A omului ce s-a născut să facă, și degeaba moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu