Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg
Și nu găsesc vreo rezolvare,
De ce ne-mpartem cu toții ca întreg,
Iar ce e după virgulă întotdeauna moare.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
De ce adesea ne pierdem în semne,
Căci mulțimea din care mă culeg,
Doar plus și minus le are eterne.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
Cum rezultatele problemelor noastre,
Din mii de soluții se tot aleg
Și-ntotdeauna sunt cele mai nefaste.
Nu reușesc, nu pot, nu înțeleg,
Poate nu voi pricepe niciodată,
De ce sunt singura variabilă "bleg",
Ce face ecuația nedeterminată.
"Respectul și recunoștința față de un om nu este dată de aplauzele primite în timpul vieții, ci de lacrimile vărsate după ce s-a stins." HFD
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
duminică, 24 noiembrie 2013
Singur
Ești singur, de-a dreptul inuman,
Într-o societate, plin de neputință,
Căci adevărul din ochii de mangan,
Te strivește, cerându-ți pocăință...
Și ziduri goale-n jurul tău vor naște,
De-atâți zidari zidite pentru tine,
Dar nimeni dintre ei n-ar recunoaște,
Că tocmai de la ei, problema vine...
Încerci necontenit să escaladezi,
Pereții ce tocmai au început,
S-ascundă ce nu trebuie să vezi,
Omenirea cum a decăzut.
Iar mintea ta mereu bolnavă,
Încuiată de animalica dorință,
Se transformă încet într-o epavă,
Fără velă, scufundată la cerință.
Într-o societate, plin de neputință,
Căci adevărul din ochii de mangan,
Te strivește, cerându-ți pocăință...
Și ziduri goale-n jurul tău vor naște,
De-atâți zidari zidite pentru tine,
Dar nimeni dintre ei n-ar recunoaște,
Că tocmai de la ei, problema vine...
Încerci necontenit să escaladezi,
Pereții ce tocmai au început,
S-ascundă ce nu trebuie să vezi,
Omenirea cum a decăzut.
Iar mintea ta mereu bolnavă,
Încuiată de animalica dorință,
Se transformă încet într-o epavă,
Fără velă, scufundată la cerință.
joi, 14 noiembrie 2013
Părinții
Ai fost un nimeni, până atunci
Când te-ai început a naște printre prunci,
Și primul tău țipăt de nemulțumire,
Pentru ei, a fost o fericire.
Apoi zile, ani, în șir
Necontenit și nemilos turnir,
Le-au măcinat tâmplele bătrâne,
Și s-au făcut sclavi, iar pe tine stăpâne.
Ți-au îndeplinit orice dorință,
Deși părea cu neputință,
Iar bucuria lor cea mai mare,
Era ca tu, să nu trăiești cu resemnare.
Ipocrizia unei vieți,
Puteți s-o luați așa cum vreți,
Devine atunci când voi plecați,
Și dureros, când îi uitați.
În final, să fie scrum,
Miros de lumânări, se simt și-acum,
Nu le poți oferi, decât cutii de lemn,
Regretul sincer, și un ultim semn.
Când te-ai început a naște printre prunci,
Și primul tău țipăt de nemulțumire,
Pentru ei, a fost o fericire.
Apoi zile, ani, în șir
Necontenit și nemilos turnir,
Le-au măcinat tâmplele bătrâne,
Și s-au făcut sclavi, iar pe tine stăpâne.
Ți-au îndeplinit orice dorință,
Deși părea cu neputință,
Iar bucuria lor cea mai mare,
Era ca tu, să nu trăiești cu resemnare.
Ipocrizia unei vieți,
Puteți s-o luați așa cum vreți,
Devine atunci când voi plecați,
Și dureros, când îi uitați.
În final, să fie scrum,
Miros de lumânări, se simt și-acum,
Nu le poți oferi, decât cutii de lemn,
Regretul sincer, și un ultim semn.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)